În perioada 3-7 octombrie 2016, am dedicat o întreagă săptămână colegilor noștri de la Customer Service, din dorința de a le arăta aprecierea noastră și de a demonstra încă o dată importanța muncii lor. Au participat cu entuziasm toate cele șase centre din țară și, astfel, am reușit să ne unim mai mult, să ne cunoaștem mai bine și să învățăm unii de la alții.
Fiecare zi din săptămână a avut o temă creativă și, de data aceasta, ne oprim asupra zilei de miercuri, în care colegii noștri ne-au trimis poveștile lor despre prima zi de școală. Unii au compus versuri, alții au ales să scrie o poveste, ce a ieșit urmează să citiți în cele ce urmează. Ceea ce ne-a impresionat, în toate cazurile, a fost sinceritatea și bucuria cu care colegii noștri au răspuns inițiativei de a-și aduce aminte de prima lor zi de școală sau de CGS. Iată câteva dintre poveștile lor:
Silviu Muraru:
First day of school
As you imagine… it was cruel.
The weather was cold,
But still I wasn’t cool.
I really tried to avoid it!
Kind of my life’s rule:
„School’s not the most precious jewel”
But somehow I surrendered,
I know I was a fool.
I’ll try to rhyme in quotes,
Not just composing notes.
Tell ya how parent’s thoughts
Just worked around my votes.
Parents told me: „Go!”
I kept repeating „No!”
And on the 15th on September
I got in middle of the show.
Seeing all those faces
Judging me one by one,
My sleeve just lacked of aces,
I felt my life was done.
I felt like dying slowly…
That’s not the place for my own creed,
For things in which I do believe.
It’s not the place
To spend life later.
The whole day was so boring
As we were waiting to get home;
From time to time someone was snoring
And I just wanted to see mom.
I’d heard that I would have a teacher
As we were standing in the yard;
Some news came to me from a fella
That teacher’s name is Pop Marcela.
And since we got upstairs on „floor”
To meet my so-called „team leader”,
I started to ask my other colleagues
As walking towards the room of doom,
If that Marcela indeed was her –
The one in front of the classroom.
Well she was pretty,
A real beauty,
I really got nothing to hide!
And then the school became more pleasant
Just as I saw her from behind…
I turned to Andrew,
Said: she’s lass!
And she got a nice…
Me: „See?” – (C)
Andrew: „Gee’!” – (G)
Me: ” Ass.” – (S)
Yeah…
Then the days became more fun,
But God, she was seeing someone.
I thought that God would hear my prayer,
But school taught me that life’s unfair.
Still, it could’ve been just worse…
Heh… this is poem’s final verse.
Radu Apostu
1 oraș mic de la poalele Munților Făgăraș… 8 generații… 30 de clase… 50 de profesori… 500 de copii… 1000 de părinți… 1500 de garoafe… un infinit de visuri și speranțe.
Mădălina Stîngaciu
Îmi amintesc un vers de Eminescu: ”Unde ești, copilărie, / Cu pădurea ta, cu tot?”. Îmi este dor de acele vremuri, de acele sentimente pure și inocente, de acele priviri divine, de acel suflet curat și neatins de răutățile lumii. Tot ce îmi doream atunci era să cresc, să mă fac mare, să pot face anumite lucruri pe care parcă am așteptat atât de mult să le fac. De ce mă grăbeam atât să cresc, nu știu…
Prima zi de școală va ramâne veșnic în amintirea mea. Totul a început încă din vacanță, când mama îmi povestea seara, înainte de culcare, ce frumos va fi la școală. Ea îmi spunea că îmi voi face o mulțime de prieteni noi, voi descoperi tainele cărților, voi învăța să scriu și să fac multe alte lucruri, care îmi vor fi folositoare în viață.
Îmi amintesc și acum cu nostalgie prima zi de școală. Un mic dejun înghițit cu noduri, „echiparea” meticuloasă în noile haine, ghiozdănelul în spate și… gata… plecăm spre școală: eu, mama și tata. Emoțiile sunt mari, ale tuturor, fie ei mari sau mici, cu sau fără experiență.
Pe drum, observ cu ușurare că nu sunt singura care arată ca o proaspătă școlăriță, ba chiar sunt mândră de ținuta și de rechizitele mele și încep să merg mai drept, cu capul sus și privirea înainte. Ai mei observă și își zâmbesc cu înțeles, iar mama mă mângâie ușor pe cap. În sfârșit, ajungem la poarta școlii, care este invadată de copiii dornici să-și reîntâlnească prietenii, să-și povestească amintirle din vacanță sau – cum era cazul meu – să vadă cum e!
Intrăm pe coridoarele largi, strălucind de curățenie, pășesc cu sfială, iar curajul mi se topește ca bulgărele de unt la soare… Parcă n-aș mai vrea să rămân aici singură, fără mama și tata, fără prietenii mei de joacă. Dar, asta e, a venit și momentul când a trebuit să-mi caut clasa, să-mi iau inima în dinți și să mă așez într-una din băncile albe pe care erau așezate frumos, cu drag, cărți și flori… A venit și doamna învaățătoare, cu fata luminată de un surâs la vederea ochișorilor mirați ațintiți spre ea. Gata. De-acum sunt școlăriță și trebuie să văd… cum o fi?!
Oana Iosub
Prima zi de şcoală… este un buchet de amintiri, nu o compunere. Este o poveste din ’98, ce este prezentă-n mine încă, ca şi cum ar fi astăzi.
Încă sunt în vacanţa de vară. Mă aflu-n Cluj, satul Sântioana. Ştiu pe undeva că n-o sa mai fie la fel de simplu de acum, numai joacă. Şi totuși, nu înţeleg de ce primesc un ABCedar şi o culegere. Ce să fac cu ele? Le deschid şi văd imagini. Dar, parcă-s mai frumoase cele din cărţile mele de colorat. Le folosesc ca meniu mai tărziu, când mă joc de-a restaurantul sau, de ce nu, de-a piaţa.
Vacanţa de vară e pe sfârşite. Este o seară târzie de august şi privesc în dreapta mea, la drum. Văd cerul aprins ce îmbrăţişează un apus ce-mi strigă c-ar mai vrea să fie prezent, nelăsându-i locul nemiloasei luni. Porumbul copt îmi murdărea dinţii când aud: „în două zile vine maică-ta, te ia la Braşov”. Era o bucurie, ştiam că ajung în spatele blocului iar, mă joc cu acei copii de la bloc… fascinant. Dar nu înţelegeam de ce Rata se întorcea de la Gherla cu părinţi, copii ce aduceau rechizite. Ce fac cu ele? Sunt jucării pentru copiii mai mari?
Şi ajung în Brasgo… intru-n camăruţa mea, iar pe pat găsesc socotitoare, echer, creioane, ghiozdan, stilou, călimară, sugativă, caiet special de comunicare pentru clasa I, o culegere şi… stop! un abecedar. Ce caută intrusul ăsta din nou în calea mea? L-am lăsat gâştelor la Sântioana, de ce dau iar de el? Îmi îndrept privirea către geam şi, agăţat de mânerul geamului de lemn proaspăt vopsit, găsesc o uniformă.
– Mamaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Ce este haina asta urâtă cu pătrăţele?
– Uniforma şcoalară draga mea, aşa cum aveai şorţ la grădiniţă.
Am înţeles că ceva serios este pe cale să se întâmple. A venit ziua cea mare, este 14 septembrie. Nu 15, căci pică într-o zi de marţi. Agitaţie mare, tata a plecat la piaţă să cumpere flori, mama îmi calcă uniforma aceea odioasă. De această dată am scăpat, cu promisiunea că a doua zi am s-o port. A venit momentul să plecăm împreună către şcoală. Este aproape de casă, lângă grădiniţă. Este şcoala nr 22. Intru în clădirea mare şi mama-mi spune, privind către panoul cu elitele şcolii, „aici vreau să te văd şi pe tine în clasa a IV-a”. Şi-am ajuns în sala de clasă. Îndrazneaţă cum sunt, m-am aşezat în bancă. Ce masă urâtă, cu pupitru, cu mâzgălituri de pix. Ce să văd în faţa mea? Pe tablă scria „cutezători spre viitor, bine-aţi venit la şcoală”. Doamna învăţătoare ne îndeamnă să spunem cu toţi în cor „Bunăăăă dimineaţaaaa, doamna învăţătoareee”! Privesc către părinţii mei şi au ochii înlăcrimaţi. Mama are în mână nişte garoafe roşii şi mă priveşte cu duioșie.
Doamna învățătoare ne spune că vom porni într-o călătorie ce va ţine 8 ani împreună, dintre care 4 ani îi vom parcurge fără ea, doamna Drăgan. Ce femeie blândă, parcă începe să-mi placă aici! Pe bancă aveam cărți, doamna învăţătoare ne-a spus că trebuie să avem grijă de ele, să le punem coperţi și să le etichetăm. Vine clipa când suntem lăsaţi să ne cunoaştem, prezentându-ne. Aici mi-am dat seama că îmi pot face o grămadă de prieteni! Am păşit cu toţii către curtea scolii, în rând, iar doamna directoare a ţinut un discus pentru noi, boboceii. Îmi place la școală! Iată c-am plecat acasă, cu emoție, bucurie, așteptând ca mâine să revin!
Acum, privesc în urmă la acea zi, sunt 18 ani de atunci. Ceea ce părea atunci o nelinişte şi-o agitaţie de nestăvilit, astăzi pare una dintre cele mai frumoase amintiri. Îmi doresc să retrăiesc acele amintiri alături de copilul meu, care, cu siguranţă, va face şcoala generală unde am făcut-o eu. Mi-e dor de şcoală, de doamna învăţătoare, de recreaţii şi de colegi.
Rafael Apafi
Prima zi de școală? A trecut ceva timp de atunci. Îmi amintesc cum, înainte să încep școala, am fost cu părinții mei la cumpărături și, pe lângă zeci de caiete, pixuri și tot ce înseamnă birotica necesara, mi-au cumpărat ai mei dragi părinți un costum. Bineînteles că mămica mea a vrut să fie ceva casual dar, fiind și eu în magazinul respectiv, am văzut un sacou visiniu și m-am îndrăgostit de el. Acel sacou făcea parte dintr-un costum pentru evenimente: avea papion, batistă și brâu asortat la sacou și mie, copil fiind, mi-a luat ochii, iar părinții mei nu au avut ce face și l-au cumpărat. Atât de îndrăgostit am fost de acea vestimentație, că am dormit cu acel sacou și îmi amintesc acum, cu recunostință față de mama mea, că a doua zi dimineața a trebuit să-l calce din nou.
Îmbrăcat la patru ace, în spate cu un ghiozdan de două ori cât mine și un buchet de flori gigantic, am pornit spre școală. Aveam un zâmbet larg pe buze și eram mai mult decât entuziasmat. Majoritatea colegilor erau „prieteni vechi” de-ai mei, colectivul superb pe care l-am avut din gradiniță până la finalul clasei a 8-a. Învățătoarea era precum o zână din basme pentru noi și, din nou, când ne-am văzut și ne-am cunoscut cu ea, a fost dragoste la prima vedere.
Am fost un elev silitor și sunt încă un student care se străduiește dar, privind nostalgic în urmă, realizez că amintirile și vremurile trecute nu se vor mai întoarce, poate doar când, la rându-mi, îmi voi duce puiul pentru prima oară la școală. De aceea îndrăgesc acest loc de muncă, colectivul de aici încă îmi dă senzația unei clase în care găsești toate stereotipurile de elevi: silitorul, tocilarul, fata cea frumoasă și deșteaptă, vorbărețul, năzdrăvanul și așa mai departe.
Așteptăm toți să absolvim această “clasă” de la CGS România și fiecare în parte are planuri de carieră. Ambiția noastră, cel puțin cea a „găștii de la Brașov”, este punctul nostru forte și cu siguranță suntem „olimpicii” acestui mare brand numit CGS.
Irina Vaida
Cel mai bine îmi amintesc din prima zi de școală sentimentul acela de mândrie că eu, spre deosebire de majoritatea celorlalți copii, nu plângeam. Și, apoi, uimirea că eram singura care a ridicat mâna când doamna învățătoare întrebase cine știe să scrie. Mă simțeam în centrul universului, pentru că citeam binișor, însă am revenit repede cu picioarele pe pământ când mi-a venit rândul să citesc scrisul de mână…
Amintiri la fel de vii am și în legătură cu prima zi de „școală” de la CGS. Când am început trainingul, mă simțeam cel mai mic om din sală. Cred că eram singura care nu știa nici măcar să instaleze un program și mă întrebam cu groază ce o să urmeze. Și, din fericire, așa cum s-a întâmplat și la școală, s-a făcut încet-încet lumină și am început să îmi măresc experiența. Mai sunt încă multe de învățat, dar acum sunt bucuroasă pentru asta.
Carmen Toma
”O să vezi tu din toamnă… n-o sa mai ai timp de atâtea năzbâtii.”
15 septembrie 2001, ora 8:30. Bună dimineaţa!
Nu dormisem toată noaptea din cauza emoţiilor. Este prima zi de şcoală, voi deveni şcolăriţă cu acte în regulă. Sosise parcă cel mai aşteptat moment de până acum în familia mea. Părinţii şi bunicii erau agitaţi, sentiment pe care mi-l transimteau şi mie. Nu ştiam ce se va întâmpla, dar îmi dădeam seama că va fi ceva colosal după reacţiile celor din jur.
Purtam cu încredere uniforma frumos călcată, pantofii cei noi şi cele două codiţe aranjate cu atenţie de către mama mea, sub stricta-mi supraveghere. Ghiozdanul îmi era puţin mare şi eram stângace în a-l purta, dar nu voiam sub nicio formă să arăt că sunt vreo novice. Voiam să fiu asemenea prietenilor mei mai mari. De când aşteptam să fiu şi eu “mare”…
După ce, într-un final, am reușit să ies din casă pentru că familia se strânsese de parcă celebram vreo zi de naştere, mama m-a luat strâns de mână şi am pornit spre drumul pe care aveam să-l fac timp de 8 ani de acum înainte, aproape în fiecare zi. Nu stau foarte departe de şcoală, poate la 500-600 de metri, dar odată ce am ieşit din casă şi până la şcoală, am avut sentimentul că ceva important avea sa se întâmple în viaţă mea. Mergeam cu mama de mânuţă, iar ea insista să îmi ducă ghiozdanul pentru că îmi tot cădea de pe un umăr, însă eu o refuzam categoric. Voiam să fiu asemena elevilor mai mari care treceau pe lângă noi pe stradă, cu ghiozdan şi uniformă. Aşa trebuia să fiu şi eu. (…)
Odată ajunsă în curtea şcolii, aproape că începusem să ameţesc din cauza aglomeraţiei. Dintr-o dată, mi-am dat seama că nu e numai despre mine acea zi. Atenţia, pregătirile, emoţiile, îmbrăţişările păriniţilor şi ale bunicilor de acasă nu mă mai făceau să mă simt specială şi importantă. Erau aşa mulţi elevi… Mă simţeam un copil obişnuit. Şi alte fetiţe aveau unforma şi codiţe. Unele aveau cleştişori de par mai frumoşi decât ai mei. De unde i-or fi luat? Nu mai vorbeam nimic. Eram înconjurată de un zid de oameni mult mai înalţi că mine. O zăresc pe Ana, prietenă cu care m-am jucat toată vara. Îmi doream să îi vorbesc, să îi spus “Uite-mă, Ana! Sunt şi eu la şcoală acum “; însă, ea e mai mare, stă cu colegii, nu mă bagă în seama, se preface că nu mă observă. “Nu-i nimic!”, îmi spun.” O să mă joc cu ea mai târziu”.
Aud clopoţelul. Mama îmi spune că trebuie să mergem în clasă. Mi-am ocupat un loc, în prima bancă, împinsă de mama de la spate. Clasa era pustie, mare, cu pereţi albi şi friguroşi. Manualele stăteau singure pe băncile acoperite cu o husă de culoare roşie. Acest material de catifea era prins de banca cu un elastic alb. Trag într-o parte husa şi descopăr băncile desenate, vechi. “Oare câţi copii au stat în această banca înainte?”. Erau litere precum A+I = LOVE (cunoșteam literele de tipar). Mă rușinez, pun uşor husa la loc şi observ o floricică lângă manualele mele. Trag cu ochiul la colega de lângă mine şi bag deseama că şi ea are o floricică. Toţi aveam. Clasa avea un miros nou, plăcut, dar de care îmi era teamă.
Dintr-o dată aud o voce blanda, caldă, emoţionată. Doamana mea învăţătoarea s-a prezentat, iar eu, cu genunchii tremurând şi obrajii arzând, m-am dus să îi ofer florile. Mi-a zâmbit duios şi mi-a amintit de mama. Pare un om bun, “sper să nu mă pedepsească niciodată”, îmi spun.
Am plecat apoi acasă, fericită şi nerăbdătoare să mă întorc. Pentru că nu mai aveam răbdare până a două zi, am mirosit câteva minute bune cerneala proaspătă a manualelor primite.
Raul Păducel
Ca elev, mereu am fost un copil isteț… sau cel puțin așa mi-a plăcut să cred ca sunt. Așa că, la trecerea în clasa I, am fost nevoit să dau un test, deoarece nu aveam 7 ani împliniți. Dacă obțineam 80%, treceam în clasa I, dacă luam mai puțin, însemna încă un an la grădiniță. Dar eu, încăpățânat de mic, voiam un nou nivel, așa că am obținut 100% – inteligență confirmată. Vesel, ca orice copil atunci când primești o jucărie nouă, mi-am luat uniforma și buchetul cu flori, un fel de “standard pack” pentru cei mici și m-am dus la școală.
Mă așez liniștit în bancă și aștept prezența: “Mărăcine – prezent. Manea – prezent. Păducel – prezent.”…cuvânt la care toate privirile se îndreaptă către prima bancă – deasupra băncii, o mână ridicată până la cot și doi ochi. Da… am uitat să spun… aveam “un metru și-o șchioapă”. Nici capul nu-mi trecea de bancă.
Și așa, am trecut de la urcatul scărilor în genunchi – grădinița, la next level: 2 perne sub fund – clasa I.
Ana Giorgi
Când umblam la grădiniţă
Eram încă miticuţă.
Azi sunt bucuroasă tare
C-am crescut un pic mai mare.
Tot mai mare o să cresc,
Am să-nvăţ cum să citesc,
Cum să scriu şi să socot –
Toate-toate-am să le pot!
Căci aş vrea să ştiţi, copii:
Sunt elevă-n clasa-ntâi!
Norbert Gal
Prima mea zi la Academia CGS a fost foarte interesantă, am avut nişte emoţii ciudate. În primul rînd, am fost foarte stresat, nu ştiam la ce să mă aştept. Am crezut că pregătirea va fi grea şi nu o voi putea învăţa. În al doilea rînd, am avut emoţii deoarece ştiam că cel mai greu este să vorbesc cu necunsocuţi. Cel mai interesant lucru a fost când am terminat cursul de pregătire şi am fost lăsați să-i să ascultăm pe colegii cu experienţă, să auzim cum vorbesc ei cu clineţii…
Atunci, uitându-mă la monitor, am văzut un sistem foarte complicat, dar acum, după 2 luni, pot să afirm că îmi place să lucrezi cu el, este mai simplu decât credeam. Sper că, de acum încolo, voi avea multe experienţe frumoase lucrând la CGS.
Cezara Gusanu
6:00 Alarma nu a sunat. „They tried to make me go to School / I said, no, no, no”
6:15 Plecată aproape în pijama după flori, prin vecini.
6:30 Întoarsă acasă, pe jumatate plină de praf, cu doi bujori și un trandafir (pentru importanța numerelor impare)
6:45 Sărind din duș, cu păr de meduză, mi-am făcut drum către bucătărie, (confirmat teorie, pâinea cade mereu cu untul în jos și gemul. Totuși, pisica nu apreciază aventurile mele fructifere).
7:00 Uitat fier de călcat pe cămașă.
7:15 Cine are nevoie de cămăși? Nirvana T-shirt it is.
7:30 Simetria machiajului cu atât mai neimportantă.
7:45 Se agață firul de la căști în ușă, acum trebuie să dau din cap și să ingân de sunt întrebată ceva.
8:00 Microbuzul funcționează pe alt fus orar.
8:30 La poarta liceului, lume prea veselă, colorată, vorbareață. This is gonna be just peachy.
To be continued…
#CustomerServiceWeek #CGSDreamTeam